Scriu din nimic. Poate pentru prima oara in viață mă trezesc și simt că nu mai am absolut nimic de spus. Am pierdut toate bătăliile pe care le-am dus, iar asta în pofida aparenței de victorie pe care am lăsat-o de-atâtea și-atâtea ori. Nici nu știu de ce m-am reapucat de scris. Poate doar din speranța că scriind, voi regăsi acel ceva care m-a mânat către presă acum vreo 10 ani și pe care l-am rătăcit în meandrele vieții de zi cu zi. Băncile, hoțiile, politica de mizerie, sărăcia lucie, toate mă lasă neimpresionat și mut.
Dacă e să trag o concluzie de pauză, aș spune doar că unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar dacă totuși se schimbă, se schimbă degeaba.
Scriu din ură. Toate colțurile obiectelor ce mă înconjoară par că arată spre mine cu degete batjocoritoare. Prind viață și râd, în vreme ce demența se instalează, ușor-ușor, peste mine, peste o mare de oameni care nu mai au nimic de spus și pe care istoria i-a învățat să nu mai spună nimic. Catedrala Sfântului Profit s-a redeschis, poate mai îndreptățită ca niciodată să răspândească ura și îndemnul de trezire printre grămada de morții vii care înseamnă azi nația română.
Scriu din nevoia de a spune ceva din postura omului care nu mai are nimic de zis. Sunt curios, ce poate spune un om care are un arsenal de cuvinte la îndemână într-o lume în care cuvintele nu mai înseamnă nimic?
Voi si cu mine, despre ei si despre noi
